Sânzienele – florile aparte ale Sfântului Ioan Botezătorul

 Ziua de 24 iunie este o zi specială pentru creștinii ortodocși de pretutindeni. Sărbătorim, în această zi, Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoare cunoscută în popor şi sub denumirea de Sânziene. În unele zone, sărbătoarea aceasta mai poartă și numele de „Cap de Vară”, pentru că acum soarele ajunge la apogeu şi marchează începutul verii sau „Drăgaica” (din bg. „dragaika”), după numele ritualului de origine agrară, practicat la 24 iunie prin Muntenia, Moldova și Oltenia.

Nu de puține ori ne-am întrebat, cu siguranță, de unde a pornit această asociere, a termenului „Sânziene”, cu sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul și de ce a fost el reținut în această formă în mentalul colectiv al credincioșilor, încă din cele mai vechi timpuri. Am decis să consemnăm, așadar, câteva detalii legate de acest subiect, în încercarea de a lămuri ce relație există între aceste flori aparte, caracteristice verii, și Înaintemergătorul Domnului.

Considerații etimologice

Întâi de toate, în ceea ce privește etimologia acestui termen – Sânziene – există două opinii ale lingviștilor, unii susținând că el provine din alăturarea cuvintelor „Sancta” și „Diana”, ca o suprapunere a cultului roman închinat acestei zeițe peste o altă sărbătoare dacică, iar alții afirmând că numele de „Sânziene” nu este decât o simplă traducere a numelui latinesc al zilei de naștere a Sfântului Ioan Botezătorul: „Sanctus dies Johannis”, adică „Sfânta zi a lui Ioan”. Această etimologie este susținută de mai mulți filologi și lingviști, printre care se numără și autorii Dicționarul Limbii Române (DLR), numit și Dicționarul Tezaur al Limbii Române, cea mai importantă operă lexicografică a limbii române, elaborată sub egida Academiei Române.

„Galium verum”

Din punct de vedere botanic, însă, termenul capătă noi înțelesuri. Sânziana sau „Galium verum”, după denumirea științifică, este o plantă erbacee cu frunze lungi și înguste și cu flori galbene-aurii plăcut mirositoare. Tulpina lor este înaltă, în patru muchii, are formă de Cruce și poate crește la 30-100 cm, iar după înflorire de obicei se culcă pe pământ. Frunzele sunt înguste, alungite, grupate câte 8-12 în jurul unui nod. Este o plantă răspândită în aproape întregul continent european, dar se întâlnește și în Asia-Mică în unele locuri. De obicei, crește pe solurile uscate, fânețe, păduri de stejar, la margini de drum, dar se dezvoltă și pe solurile mai aride.

De-a lungul vremii, tradiția a născut și a păstrat totodată două legături interesante între florile de sânziene și Sfântul Ioan Botezătorul. Prima dintre ele face o paralelă metaforică, dar deosebit de frumoasă, între apogeul acestei plante și Sfântul Ioan, ultimul dintre prooroci, Înaintemergător și Botezător al Domnului nostru Iisus Hristos. Mai exact, după tradiție, se spune că plasarea sărbătorii nașterii sale imediat după solstițiul de vară nu a fost aleasă la întâmplare, căci din acest moment ziua începe să scadă, iar noaptea să crească – asemenea mărturisirii făcută de însuși Sfântul Ioan Botezătorul, conform Evangheliei după Ioan, capitolul 3, versetul 30: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”, referindu-se, astfel, la Mântuitorul. Ca un fel de paralelă a acestei mărturisiri, cultura populară a observat și a reținut faptul că ziua de 24 iunie este, poate, cea mai potrivită zi pentru culegerea plantelor de leac, în general, pentru că după această zi ierburile încep să-și piardă din caracteristicile tămăduitoare. Mai ales sânzienele se culeg în această zi, întrucât perioada de maximă înflorire a sânzienelor galbene este în preajma solstiţiului de vară și a sărbătorii Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, iar după această zi ele încep să-și piardă proprietățile și să sa usuce, lăsându-se ușor la pământ, sau să se micșoreze, imitând – dacă putem spune așa – modelul de smerenie al Sfântului Mare Proroc Ioan Botezătorul.

A doua legătură dintre sânziene și Sfântul Ioan Botezătorul, pe care tradiția o păstrează din cele mai vechi timpuri, este o legendă mai puțin cunoscută în zilele noastre. Astfel, știm că, atunci când Maica Domnului l-a născut pe Mântuitorul Hristos, în ieslea grajdului, animalele au luat şi ele parte la măreţul eveniment, după cum citim în Evanghelia după Luca: „Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei (…) Şi, grăbindu-se (păstorii), au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle” (Luca 2, 7, 16). Legenda care leagă sânzienele de Mântuitorul spune că Maica Domnului a folosit sânziene galbene în loc de paie pentru culcuşul ei sfânt și pentru a-i face un pat moale în iesle pruncului Iisus. Ba chiar mai mult, se mai spune că Pruncului Iisus i-a pus Maica Domnului un mănunchi de sânziene sub cap, pe post de pernă și că fără îndoială această plantă a fost folosită întocmai și de dreapta Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, atunci când l-a născut pe marele nostru profet.

Că lucrurile s-au întâmplat așa sau altfel, nu știm. Legendele au aura lor de poveste, până la urmă, însă deseori sămânța aceea de adevăr există. Așa cum există, în acest sens, și argumentul specialiștilor în remedii naturiste. Maria Treben, spre exemplu, botanistă și autoare austriacă, cu vastă experiență în domeniul tratamentelor alternative, menționează într-unul dintre volumele ei, dedicate tratamentelor naturiste, că sânzienele sunt apreciate și utilizate din vremurile străvechi de către femeile care aveau afecțiuni uterine. Acestora li se așezau sânziene în pat în stare naturală sau li se făcea o baie cu plante pentru a li se declanșa nașterea și pentru a li se ușura durerile facerii.

Dincolo de tradiții și legende, așadar, un lucru e sigur: „Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul”, după cuvântul Sfântului Apostol și Evanghelist Matei. Pentru că a pregătit calea Domnului, pentru faptele sale și pentru moartea sa mucenicească, Biserica noastră i-a închinat Sfântului Ioan Botezătorul șase sărbători: zămislirea – 23 septembrie; nașterea – 24 iunie; soborul – 7 ianuarie; tăierea capului – 29 august; prima și a doua aflare a capului – 24 februarie; a treia aflare a capului – 25 mai. Fiecare dintre aceste sărbători ar trebui să fie pentru noi o invitație la Liturghie, la o prăznuire și o petrecere cuviincioasă a acestor momente din istoria mântuirii noastre, dar și îndemnuri puternice la pocăință, smerenie, mărturisire și la apărarea dreptei credințe prin fapte vrednice de laudă. Și nu suntem singuri în această luptă: îi avem ajutor pe prietenii noștri, sfinții, cei care au la rândul lor un Prieten fără de care nimeni și nimic nu ar avea sens în această lume: pe Hristos cel Viu, Fiul lui Dumnezeu.

De ce nu postim miercuri și vineri, pe 7 și 9 iunie?

 În ordinea firească a anului bisericesc, cel de-al treia post post din cadrul bisericii noastre ortodoxe, cunoscut și sub denumirea populară de „Postul Sâmpetrului” sau „Postul de vară” este Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Dintre cele patru posturi principale de peste an, acesta este singurul cu dată de început și durată de ținere variabile. Conform tradiției, acesta a fost rânduit de către Sfinții Părinți ai Bisericii noastre în cinstea celor doi Apostoli și, totodată, a darurilor Sfântului Duh, care s-au pogorat peste Sfinţii Apostoli la Cincizecime. Așa se explică și faptul că, mai demult, această perioadă de asceză aparte se numea „Postul Cincizecimii”.

Mulți dintre noi, consultând calendarul ortodox pe care îl avem acasă, am văzut că, în săptămâna 5-11 iunie, zilele de miercuri și vineri (adică 7 și 9 iunie) sunt însemnate cu termenul de „harți”. Ne-am întrebat, pe bună dreptate, ce înseamnă acest termen, care este etimologia lui și ce modificări aduce el în viața noastră spirituală? De aceea, ne-am gândit să dedicăm câteva rânduri acestui subiect, lămurind pe scurt, dar clar și pe înțelesul tuturor care este motivul acestor dezlegări.

„Urâtul post al armenilor”

Înainte de toate, trebuie să explicăm etimologia termenului. Astfel, reținem faptul că, denumirea de „harți” este, într-adevăr, una foarte veche și urcă în istorie până în secolul al VI-lea, și se trage, pur și simplu, de la un… câine. Mai exact, „urâtul post” al armenilor, amintit de Sfântul Sava în Tipic este, de fapt, un post de doliu care dura o săptămână, instituit de episcopul Serghie Armeanul în memoria câinelui său rătăcit, pe nume Αρτζιβάριο (Arțivario – de aici denumirea de „harți”). Mai exact, se spune că într-o zi, câinele acestui ierarh a fost sfâşiat de fiarele sălbatice, iar stăpânul său a intrat într-un fel de depresie, nu a mai mâncat nimic mai bine de o săptămână și, ulterior, a hotărât imediat ca armenii pe care îi păstorea să țină un post aspru în memoria câinelui. Acest post respectat de armeni a fost condamnat de-a lungul timpului, de către mai mulți Sfinți Părinţi ai Bisericii noastre, printre care se numără  Ioan  Postitorul,  Patriarhul Constantinopolului, Teodor  Studitul, imnograful și starețul Mănăstirii Sfântului Ioan Botezătorul de la Studion sau  Nicolae Grămăticul.

Motivul dezlegării la orice fel de mâncare în aceste două zile are o dublă perspectivă. Pe de o parte, el este legat de bucuria Slăvitului Praznic al Rusaliilor sau al Pogorârii Duhului Sfânt, întrucât, așa cum se întâmplă și la Nașterea sau Învierea Domnului, prăznuirea vizează nu numai în ziua respectivă, ci și în întreaga săptămână care urmează sărbătorii. Pe de altă parte, semnificaţia „harţilor“ din aceste zile este şi una pedagogică: trupul creștinului trebuie să fie întărit și pregătit pentru asprimea postului și a înfrânărilor pe care ni le vom asuma pe deplin pe parcursul Postului Sfinților Apostoli Petru și Pavel. De ce? Pentru că Biserica noastră nu ne impune un fel de respectare la nivel exclusiv formal a postului, ci mai degrabă ne îndeamnă să ne întărim pentru ca mai apoi să postim cumpătat, lucrând virtuțile și gândindu-ne mereu la aproapele, după cuvântul Apostolului: „nu mâncarea ne va pune pe noi dinaintea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 8, 8-13), ci „credinţa lucrătoare prin iubire”, care dă roade prin faptele cele bune și bineplăcute lui Dumnezeu. Și pentru că tot vorbim de spre zilele cu „harți”, bine ar fi să reținem că acestea se regăsesc notate în calendar nu doar după Pogorârea Duhului Sfânt, ci pe durata întregului an bisericesc: între Nașterea Domnului și Botezul Domnului, în săptămâna de după Învierea Domnului (Săptămâna Luminată) și în prima săptămână a Triodului (după Duminica vameșului și a fariseului).

Postul de după Rusalii

Întâi de toate, postul este un exercițiu de voință pe care fiecare dintre noi îl facem cu propria noastră voință. Nu trebuie să ne „smolim fețele” și nici să ne întristăm peste măsură atunci când ținem postul acesta al Sfinților Apostoli, ci să avem mereu în minte gândul că postim așa cum ei înșiși au făcut-o, de fapt, înainte de a realiza anumite acte mai importante. Spre exemplu, în Faptele Apostolilor citim că, „pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: Osebiţi-mi pe Barnaba şi pe Saul, pentru lucrul la care i-am chemat” (Fapte 13, 2) iar la (Fapte 14, 23): „Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră”.

Într-adevăr, privind în perioada primelor secole creștine, aflăm că cele dintâi informații scrise despre existența acestui post în cultul Bisericii apar în secolul al IV-lea, atunci când Constituțiile Apostolice vorbesc despre o săptămână de dezlegare după Praznicul Pogorârii Sfântului Duh, urmată de o altă săptămână de postire: „Deci, după ce prăznuiți Cincizecimea, sărbătoriți o săptămână și, după acea săptămână, postiți una, căci este drept să ne veselim pentru darul de la Dumnezeu și să postim după relaxare”. Mărturii ulterioare mai regăsim și la Sfântul Atanasie cel Mare, la Teodoret, episcopul Cirului sau la Leon cel Mare, care numeşte postul acesta „Postul de vară” (aestivum Jejunium). Se presupune că la început acest post a fost ținut doar în cadrul obștilor monahale, apoi a fost extins și în rândul mirenilor.

Cum postim în aceste zile?

După Pravila cea Mare și Învățătura pentru posturi din Ceaslovul mare, Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel se ține astfel: luni, miercuri și vineri se mănâncă legume fără untdelemn, marți și joi aceleași cu untdelemn (și vin), iar sâmbăta și duminica și pește; dezlegarea la pește se dă și luni, marți și joi, când cade sărbătoarea vreunui sfânt cu doxologie mare, iar când o astfel de sărbătoare cade miercuri sau vineri, se dezleagă la untdelemn și vin. La hramuri și la Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie) se dă dezlegare la pește, în orice zi a săptămânii ar cădea. Desigur, după îndemnul și cu dezlegarea duhovnicului, femeile gravide sau lehuze, copiii şi bolnavii pot fi scutiţi de la aceste reguli de postire și se pot împărtăși ținând doar câteva zile de post.

Așadar, să ne rugăm Sfinților Apostoli în aceste zile premergătoare postului, să le mulțumim pentru toate darurile pe care le-au revărsat în lume, în viețile noastre și ale celor apropiați nouă și să-I rugăm să ne dăruiască tuturor post cu folos, cu voință și cu puterea de a împlini cât mai multe fapte de milostenie – adevărate chei care ne vor fi de folos, fără îndoială, la poarta Raiului.