Ziua de 24 iunie este o zi specială pentru creștinii ortodocși de pretutindeni. Sărbătorim, în această zi, Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoare cunoscută în popor şi sub denumirea de Sânziene. În unele zone, sărbătoarea aceasta mai poartă și numele de „Cap de Vară”, pentru că acum soarele ajunge la apogeu şi marchează începutul verii sau „Drăgaica” (din bg. „dragaika”), după numele ritualului de origine agrară, practicat la 24 iunie prin Muntenia, Moldova și Oltenia.
Nu de puține ori ne-am întrebat, cu siguranță, de unde a pornit această asociere, a termenului „Sânziene”, cu sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul și de ce a fost el reținut în această formă în mentalul colectiv al credincioșilor, încă din cele mai vechi timpuri. Am decis să consemnăm, așadar, câteva detalii legate de acest subiect, în încercarea de a lămuri ce relație există între aceste flori aparte, caracteristice verii, și Înaintemergătorul Domnului.
Considerații etimologice
Întâi de toate, în ceea ce privește etimologia acestui termen – Sânziene – există două opinii ale lingviștilor, unii susținând că el provine din alăturarea cuvintelor „Sancta” și „Diana”, ca o suprapunere a cultului roman închinat acestei zeițe peste o altă sărbătoare dacică, iar alții afirmând că numele de „Sânziene” nu este decât o simplă traducere a numelui latinesc al zilei de naștere a Sfântului Ioan Botezătorul: „Sanctus dies Johannis”, adică „Sfânta zi a lui Ioan”. Această etimologie este susținută de mai mulți filologi și lingviști, printre care se numără și autorii Dicționarul Limbii Române (DLR), numit și Dicționarul Tezaur al Limbii Române, cea mai importantă operă lexicografică a limbii române, elaborată sub egida Academiei Române.
„Galium verum”
Din punct de vedere botanic, însă, termenul capătă noi înțelesuri. Sânziana sau „Galium verum”, după denumirea științifică, este o plantă erbacee cu frunze lungi și înguste și cu flori galbene-aurii plăcut mirositoare. Tulpina lor este înaltă, în patru muchii, are formă de Cruce și poate crește la 30-100 cm, iar după înflorire de obicei se culcă pe pământ. Frunzele sunt înguste, alungite, grupate câte 8-12 în jurul unui nod. Este o plantă răspândită în aproape întregul continent european, dar se întâlnește și în Asia-Mică în unele locuri. De obicei, crește pe solurile uscate, fânețe, păduri de stejar, la margini de drum, dar se dezvoltă și pe solurile mai aride.
De-a lungul vremii, tradiția a născut și a păstrat totodată două legături interesante între florile de sânziene și Sfântul Ioan Botezătorul. Prima dintre ele face o paralelă metaforică, dar deosebit de frumoasă, între apogeul acestei plante și Sfântul Ioan, ultimul dintre prooroci, Înaintemergător și Botezător al Domnului nostru Iisus Hristos. Mai exact, după tradiție, se spune că plasarea sărbătorii nașterii sale imediat după solstițiul de vară nu a fost aleasă la întâmplare, căci din acest moment ziua începe să scadă, iar noaptea să crească – asemenea mărturisirii făcută de însuși Sfântul Ioan Botezătorul, conform Evangheliei după Ioan, capitolul 3, versetul 30: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”, referindu-se, astfel, la Mântuitorul. Ca un fel de paralelă a acestei mărturisiri, cultura populară a observat și a reținut faptul că ziua de 24 iunie este, poate, cea mai potrivită zi pentru culegerea plantelor de leac, în general, pentru că după această zi ierburile încep să-și piardă din caracteristicile tămăduitoare. Mai ales sânzienele se culeg în această zi, întrucât perioada de maximă înflorire a sânzienelor galbene este în preajma solstiţiului de vară și a sărbătorii Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, iar după această zi ele încep să-și piardă proprietățile și să sa usuce, lăsându-se ușor la pământ, sau să se micșoreze, imitând – dacă putem spune așa – modelul de smerenie al Sfântului Mare Proroc Ioan Botezătorul.
A doua legătură dintre sânziene și Sfântul Ioan Botezătorul, pe care tradiția o păstrează din cele mai vechi timpuri, este o legendă mai puțin cunoscută în zilele noastre. Astfel, știm că, atunci când Maica Domnului l-a născut pe Mântuitorul Hristos, în ieslea grajdului, animalele au luat şi ele parte la măreţul eveniment, după cum citim în Evanghelia după Luca: „Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei (…) Şi, grăbindu-se (păstorii), au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle” (Luca 2, 7, 16). Legenda care leagă sânzienele de Mântuitorul spune că Maica Domnului a folosit sânziene galbene în loc de paie pentru culcuşul ei sfânt și pentru a-i face un pat moale în iesle pruncului Iisus. Ba chiar mai mult, se mai spune că Pruncului Iisus i-a pus Maica Domnului un mănunchi de sânziene sub cap, pe post de pernă și că fără îndoială această plantă a fost folosită întocmai și de dreapta Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, atunci când l-a născut pe marele nostru profet.
Că lucrurile s-au întâmplat așa sau altfel, nu știm. Legendele au aura lor de poveste, până la urmă, însă deseori sămânța aceea de adevăr există. Așa cum există, în acest sens, și argumentul specialiștilor în remedii naturiste. Maria Treben, spre exemplu, botanistă și autoare austriacă, cu vastă experiență în domeniul tratamentelor alternative, menționează într-unul dintre volumele ei, dedicate tratamentelor naturiste, că sânzienele sunt apreciate și utilizate din vremurile străvechi de către femeile care aveau afecțiuni uterine. Acestora li se așezau sânziene în pat în stare naturală sau li se făcea o baie cu plante pentru a li se declanșa nașterea și pentru a li se ușura durerile facerii.
Dincolo de tradiții și legende, așadar, un lucru e sigur: „Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul”, după cuvântul Sfântului Apostol și Evanghelist Matei. Pentru că a pregătit calea Domnului, pentru faptele sale și pentru moartea sa mucenicească, Biserica noastră i-a închinat Sfântului Ioan Botezătorul șase sărbători: zămislirea – 23 septembrie; nașterea – 24 iunie; soborul – 7 ianuarie; tăierea capului – 29 august; prima și a doua aflare a capului – 24 februarie; a treia aflare a capului – 25 mai. Fiecare dintre aceste sărbători ar trebui să fie pentru noi o invitație la Liturghie, la o prăznuire și o petrecere cuviincioasă a acestor momente din istoria mântuirii noastre, dar și îndemnuri puternice la pocăință, smerenie, mărturisire și la apărarea dreptei credințe prin fapte vrednice de laudă. Și nu suntem singuri în această luptă: îi avem ajutor pe prietenii noștri, sfinții, cei care au la rândul lor un Prieten fără de care nimeni și nimic nu ar avea sens în această lume: pe Hristos cel Viu, Fiul lui Dumnezeu.
No comments:
Post a Comment